De ce nu îl mai recunoști pe copilul de ieri în adolescentul care stă acum în fața ta?
Povesteam în articolul trecut despre relația părinte-adolescent și despre opoziționismul natural al adolescentului.
Astăzi îmi doresc să continui acest subiect.
Un alt aspect important în relaționarea părinte-adolescent este cel legat de comunicarea dintre cei doi. Am observat că părintele are tendința de a spune că își dorește ca al său copil să fie la fel ca înainte. Or, acest lucru nu mai este posibil, deoarece copilul de ieri se pregătește să fie adultul de mâine, iar această perioadă de tranziție nu este una deloc ușoară.
De ce acest mesaj nu hrănește relația? Pentru că mesajul subtil pe care îl înțelege adolescentul este: „Nu îmi place cum ești acum. Te vreau înapoi copil.”. Dar el nu se poate întoarce la a fi copil. Iar în sufletul său se naște teama de a pierde iubirea și acceptarea părintelui pentru ceea ce este el acum, pentru persoana care a devenit și care într-adevăr, uneori este atât de diferită de copilul de ieri.
Dar de ce atâta dramă?
Drama pare constantă atunci când vorbim despre adolescenți.
Din punct de vedere neurologic, privind modul în care se dezvoltă creierul adolescentului, oamenii de știință au ajuns la concluzia că drama are o explicație medicală. Creierul uman trece prin transformări majore în timpul adolescenței. Cortexul prefrontal, ce este responsabil de autocontrol și luarea unor decizii bune, ajunge la maturitate abia la 21-22 de ani. În timpul primilor ani ai adolescenței, această parte a creierul se mărește, iar apoi scade gradual până la maturitatea timpurie. Ceea ce explică impulsivitatea adolecenților și reacțiile exagerate pe care le au.
Într-o noapte, în jurul orei două, am primit un telefon urgent de la nepoata mea, care avea pe atunci șaisprezece ani. Cu greu am înțeles ce voia să-mi spună printre potopul de lacrimi. Deja în capul meu se construiau tot felul de scenarii, care mai de care mai îngrozitoare. Într-un final am aflat motivul telefonului. Prietenul său o înșelase. Ce puteam face eu în acel moment? Puteam să mă înfurii spunându-i că acesta nu este un motiv suficient de important încât să mă sune în miezul nopții și să mă sperie. Puteam să râd de supărarea sa și să-i spun cât de neimportantă este în comparație cu provocările unui adult. Puteam să-i spun că până se mărită îi trece și că vor fi și alți băieți în viața ei. Sau puteam să-i spun că sunt alți oameni care au probleme mai mari, sau că eu la vârsta ei … .
Nu am făcut nimic din toate acestea. De ce? Mi-am dat seama că pentru o adolescentă de șaisperezece ani o astfel de experiență este foarte dureroasă. Am fost și noi acolo. Îți amintești?
Ce am făcut? Am ascultat-o cu empatie, chiar înțelegând prin ceea ce trece. La fel cum aș fi procedat dacă o prietenă m-ar fi sunat la două noaptea să-mi povestească supărarea ei. M-am simțit onorată că a avut încredere să mă sune și am știut că un astfel de moment stabilește modul în care va fi relaționarea noastră în viitor, dacă va mai avea încredere să-mi ceară părerea.
De multe ori avem tendința să minimalizăm provocările adolescentului, să gândim și chiar să-i spunem că acestea nu sunt motive de supărare, de teamă, de a suferi.
Așa-i, din perspectiva adultului pot părea neimportante și atât de mărunte uneori. Însă, tebuie să privim lucrurile prin ochii lor, să înțelegem că pentru ei sunt importante, la fel cum și pentru un bebeluș poate fi greu să meargă prima oară, sau cum un copil de patru ani suferă că un altul i-a luat jucăria, sau un copil de nouă ani plânge pentru că s-a certat cu prietenul cel mai bun.
De fiecare dată când copilul întâmpină un moment dificil el are nevoie, dincolo de sfaturi, păreri și îndrumări, să fie înțeles. Iar ceea ce recomand este să ne adresăm meru întrebarea: „Dacă soțul/soția/prietenul/prietena/mama/tata/sora/fratele meu ar veni să-mi vorbească despre ceea ce îl doare sau ceea ce l-a supărat, i-aș răspunde cum tocmai i-am răspuns copilului?”. Iar a doua întrebare: „Îi este de folos ce tocmai i-am spus, sau am reacționat prin prisma frustrărilor, nemulțumirilor, temerilor, proiecțiilor mele?”
În final am să închei prin a te ruga să-ți amintești de propriile provocări pe care le-ai întâmpinat în relaționarea cu părinții tăi atunci când tu erai adolescent. Ce mod mai bun să-ți înțelegi copilul, decât acela de a te pune în papucii lui?
Ce anume te nemulțumea la felul în care se comportau părinții tăi cu tine? Ce ai fi vrut să facă diferit?
Am să-ți reamintesc faptul că fiecare dintre noi face pe cât de bine poate în fiecare clipă. Atât părintele cât și copilul acționează și uneori reacționează pe cât de bine poate în acel moment. Așadar, în acest moment ești cel mai bun părinte care poți fi.
Știi exact de ce ai primit acest mesaj astăzi. Este pentru tine!
